Stelele se pot vedea doar din întuneric.

Așa cum ar trebuii să fim văzuți și noi. Să fim văzuți nu doar în floare și miere, ci și în ploaie și în miez de noapte.

Și când soarele răsare, stelele, noi, ne ascundem sub același nor, de fiecare dată.

Ziua-i lungă și însorită, însă nu mă pot vedea. Noaptea-i infinită, iar întunericul mă înconjoară, însă mă privesc mai clar ca niciodată.

”Sunt bine – totul e bine”. Obișnuim să ne spunem asta pe timpul zilei. „Nu sunt bine. M-am săturat. Vreau să plâng. Vreau să stau singur/ă. Vreau să iubesc. Îmi doresc să treacă asta. Nu mai suport. E frustrant. ” . Obișnuim să gândim asta în timpul nopții.

Când avem nevoie, nimeni nu-i lângă noi. Când totul redevine la normal… sau când au nevoie de noi, vin ca albinele la miere.

Și totuși … când vedem stelele din întuneric… suntem noi.