Personalmente

Întâlnire surpriză în alt oraș?!

16

Decembrie. Un an și jumătate. Un an plin de peripeții, plin de iubire, cunoaștere și autocunoaștere. Plin de idei, momente, grijă, suspans, curiozitate și pasiune. Un an și jumătate în care îmi cunosc nopțile și zilele alături de el, în care am ajuns să cunosc pe altcineva mai bine decât pe mine însămi. 18 luni de râsete, zâmbete, fețe morocănoase, triste, supărate, iubitoare, îngrijorate și patru pupile dilatate atunci când se întâlnesc. Cum să începi dimineața mai bine decât o mică-mare surpriză?

Bun, azi scriu un articol mai personal, căci nu mă pot abține, e prea drăgălaș și voiam să împărtășesc asta, nu, nu pentru a demonstra sau arăta ceva, ci doar pentru a sublinia faptul că fericirea vine din lucruri simple, din momente random și iubire necondiționată. Nu trebuie să mergem într-un loc fancy îmbrăcați în rochie/costum pentru a însemna ceva pentru noi. Vom face asta mai târziu. Dar o mică aniversare merită o mică surpriză.

Așa că dragul meu M❤ a știu să-și joace bine rolul!

Nu m-am gândit nici o clipă în această dimineață că urma să plecăm într-o mică excursie. M-am gândit, evident, chiar mi-am făcut scenarii unde vom lua masa astăzi sau pe unde ne vom plimba, pe ce străzi pustii ale Sibiului ne vom împiedica precum doi îndrăgostiți la început. Însă aparent m-am înșelat. Sub îndrumarea lui „Știu eu un loc micuț, drăguț, pe unde am mers la spălătorie data trecută!”. Bine. Zis și făcut. M-a întrebat copilărește „Te pregătești, nu?”, eu, nebănuind nimic. Da, normal că aveam să-mi consum jumătate dintr-o oră a vieții pentru a mă machia și îmbrăca, dar nu la asta se referea. Mă gândesc ACUM că voia să plecăm mai devreme, să nu ne apuce noaptea. Sună romantic până acum? Pentru că în timp ce eu eram confuză și entuziasmată totodată, el era îmbrăcat frumos la cămașă, mă aștepta să fiu gata.

Ne urcăm în mașină. Sunt totalmente curioasă, căci pentru prima dată nu știu unde mergem și nu am mâncat nimic, căci așteptam cu nerăbdare să văd meniul acelui loc. Sunt destule locuri în Sibiu pe care nu le-am vizitat pentru o masă sau un „suc”, însă zona de care tot îmi zicea el cu siguranță că nu îmi părea cunoscută.

Conduce liniștit, relaxat, căci își știa planul. Eu mă uitam peste tot în jur. La un moment dat, trecem de gară. În scurt timp, trecem de spălătoria de mașini unde am fost data trecută. Unde mergem? era întrebarea pe care o tot adresam atât mie în gând, cât și lui.

Iese din oraș. Bun, de aici încep să-mi fac idei.

Mergem la Mediaș? La Slimnic? Știi că m-am săturat de cetăți la câte am vizitat anul ăsta.

Da, acolo mergem” – îmi răspundea el cu ironie. O ironie prea evidentă, chiar și pentru mine, dar mintea mea nu percepea planul pentru că era prea… neașteptat.

Abia după vreo 20 de km, fata aici de față realizează din cauza, sau cu ajutorul, indicatoarelor, încă un oraș în care puteam merge în direcția aceea. Un oraș pe care eu l-am mai văzut o singură dată, câteva ore, seara. Un oraș al cărui miros îmi aduce aminte de copilărie și de tot ceea ce eu iubesc. Un oraș pe care îl ador pentru stilul medieval, pentru aura antică ce îl înconjoară și pentru zâmbetul pe care mi-l formează pe chip. Mergeam la Sighișoara.

De aici, încântarea mi s-a năpădit asupra stării, iar acea oră și jumătate pe drum a trecut mai repede decât m-am așteptat.

 

Odată ajunși în Sighișoara, am parcat mașina într-o parcare cu plată chiar lângă, sau chiar în centru, nu știu să vă spun exact pentru că am mers cu speranța că ajungem unde trebuie, nu cu ideea de a merge undeva anume.

Cert este că până aici a fost planul. Să ajungem în Sighișoara, un oraș drag mie, fără să plănuim, fără să ne trezim dimineața, fără să ne uităm la vreme, fără vreun bagaj sau o ținută anume. Fără vreo idee de restaurant sau cafenea – pur și simplu, dorința de a ajunge acolo mi-a mulțumit suflețelul plin de iubire și admirație.

Spre norocul nostru, am apucat vreme bună, chiar senin și cald pentru luna lui Decembrie. Am urcat până aproape de cetate, în timp ce vântul ne însoțea, trimițându-ne un fior dulce-răcoros prin piele. Ne-am plimbat neștiind unde vom ajunge, am profitat de tot ceea ce înseamnă „azi suntem noi, azi am ajuns aici, acum, tu și cu mine”. Mâna lui într-a mea îmi gâdila inima. Zâmbetul său mă trimitea prin toate perioadele prin care și Sighișoara a trecut, toată existența ei simțind-o în surâsul lui.

El îmi e cetate într-un oraș al inimii.

Într-un final, ne-am așezat să mâncăm ceva delicios la Concordia, mai exact, două feluri de paste și înainte o ciocolată caldă cu un croissant minunat de bun, cu unt. Deși e prima oară când am fost la Concordia, mi-a plăcut enorm senzația transmisă de muzică, de căldura de acolo, de mâncarea foarte bună și de peisajul de afară, căci în timp ce mâncam, afară a nins, iar atunci când am ieșit, iar a fost senin. Dubios, dar frumos, trebuie să recunosc.

Simțeam că noi suntem, în intimitatea noastră copilăroasă, singuri în acel călduros oraș. Că suntem ceea ce Sighișoara își dorea cu patimă, în mintea mea, ne striga din munți și văi îndepărtate, ne chema pe străzile sale, în cetatea sa, în cafenelele sale minunate. Tind să exagerez de foarte multe ori, însă de data aceasta – îmi asum toate cuvintele.

Și pentru că eu nu am mai făcut vlogging, încă nu sunt sigură că vreau să mai fac vreun videoclip, universul a complotat și în timp ce telefonul meu era dat pe poze, căci am făcut o mulțime, atunci când m-am așezat peste el în mașină… a pornit o filmare. Nu râdeți, nici de voiam nu ieșea așa. ( A se vedea fața mea la începutul filmării). Până atunci, ne citim în scurt timp, promit!

Comments

comments