Journal

Am spus NU…

I-am

spus nu. Un simplu, nerăstit, nerostit și neadevărat nu. I-am văzut privirea dezamăgită, totodată mulțumită. Cred că de fapt, în adâncul sufletului, își dorea ca răspunsul meu să fie pentru prima oară „nu”. Poate că am refuzat și negat prea devreme, poate că l-am dezamăgit, poate că voia să-l dezamăgesc, cine știe? Știu doar că refuzul meu a adus odată cu el un zâmbet ascuns pe acele buze drăgălașe ale sale. O grimasă și-a făcut simțită prezența timp de o secundă infinită, iar în acel moment am realizat cât de mult contează cuvintele, cât de mult ne pot influența viața, cât de repede ne pot pune la pâmânt și cât de sus ne pot ridica spre satisfacerea interioară.

I-am spus nu într-o după-amiază de vară furtunoasă, căci vântul de afară și picăturile de ploaie cât o inimă de om m-au ambiționat să vorbesc, așa cum am învățat în ultimii ani, să zic tot ce gândesc, să vocalizez tot ceea ce simt. Poate uneori e un disconfort pentru ceilalți, dar o eliberare pentru mine. Nu știi cum ajungi într-un punct în care vei regreta că ai zis da-ul la momentul nepotrivit și nu-ul la momentul potrivit. Aspiri spre un moment intim de fericire ca să ajungi la sfârșitul clipei în care vei îmbrățișa cu zâmbet ascuns dezamăgirea, aspiri spre cinci clipe de fericire, înlocuind două mii de greutăți, iar la capătul tuturor acelor clipe – ești tu. Suflet ascuns, regăsit în privirile altora, regăsit în decizii proaste sau bune, regăsit în amintiri ale mii de oameni care ți-au dedicat o uitare elementară, umană.

I-am spus nu, pentru că dacă nu îi spuneam eu, altcineva nu i-ar fi spus, nu i-ar spune. Pentru că iubirea te ambiționează să faci lucruri, dar te și împiedică să faci altele. Iar dacă eu nu aș fi rostit acele două litere, în acest moment nu știu unde eram. Probabil absorbită într-o fericire absolutamente falsă. I-am spus că voi ajunge undeva, la un moment dat. I-am spus că inima nu mă ajută acum, că m-am distrus pe mine în acel moment pentru a nu fi distrusă mai târziu toată ființa mea. Mi-am trântit o minciună în față pentru a depăși abstractul moment al dimineții. Mi-am aruncat într-o prăpastie fără capăt, sfâșiindu-mi-o în același timp, dorința de a continua, de a spune „da”. Am negat că exist fără el, am negat orice legătură abstractă. Două lumi paralele și eu – capătul tuturor puterilor s-ar fi regăsit în mintea tuturor drept… mine.

August, 2014

Mă uit în oglindă, îmbrăcată doar într-o pereche de boxeri și un maiou galben-lămâie. Nu pot zâmbi, nu-mi place, prefer să înghit acel zâmbet și să îl transform în decizii proaste pe moment, de ce nu? E o escapadă. Nu-mi place de mine. Nu îmi place ce văd. Ating un prag absolut ce nimeni nu ar trebui să-l atingă, dar fără el, am fi prea mulți, prea mulți. Aproape îl ating, pragul, zic. Aproape sunt acolo, cu ochii în lacrimi și decizii din ce în ce mai proaste. Nimeni în jurul meu, doar eu… și cu mine. Îmi vine atât de mult și cu atâta patimă să-i spun da. Să spun DA, VREAU SĂ CEDEZ. DA, IA-MĂ CU TINE ȘI FĂ CE VREI DIN MINE. Să-i spun depresiei că oricum tot ce fac e greșit e ca o alinare, e ca un scop urmărit, un task pentru supraviețuirea zilei de mâine. Am pășit spre oglindă și am atins cu degetele mele mici și butucănoase oglinda acolo unde lumile paralele se întâlneau în jurul gurii. „Mai mănânci azi?” m-a întrebat. „Parcă te urăști, te detești, nu?”, „Cedezi?Ceadează-mi, lasă-mă să te țin în brațe, să te sprijin pe-a-mi dulce trestie de zahăr” a continuat. Am simțit lacrimi amare de-a lungul obrajilor, dar în oglindă, deciziile mele au creat în spațiu și timp un zâmbet satisfăcut.

I-am spus nu.

August, 2017

Surprinzător, a fost o dimineață furtunoasă azi, simt toamna în vene deja. Marius moțăie lângă mine, iar eu, cu ochii mijiți privesc spre oglinda stânga, de pe mobilier. Eram eu, noi. Noi doi și o fericire comună. Am zâmbit, ne-am îmbrățișat. Ne-am spus „Bună dimineața” cu iubire în glas și moleșeală în corpuri adormite. I-am atins spatele și mi-am dorit ca acest moment să fie infinit. Dar a trebuit să merg la baie.

Oglinda enormă mă privea înapoi, sub lumina difuză a furtunii de-afară ce pășea sfioasă prin geamul între-deschis. Mă privea ca acum câțiva ani, același zâmbet amar ce voiau să mă facă să iau decizii proaste.

„Te detești, așa-i?”

„Simți că mă vrei iar în viața ta? Mă vrei? Sunt aici. Ia-mă. Îmbrățișează-mă. Decizii, decizii, dar știi că nu-mi poți rezista. Sunt alinarea ta, sunt ceea ce-ți dorești: o scăpare, scăpare de tine.”

Iar în tot acest timp cât eram bombardată efectiv de cuvinte pe care nu le recunoșteam – am întors acel zâmbet amar înapoi, iar cuvintele au încetat.

Nu. Azi nu.

I-am spus nu – pentru că știam că în cealaltă cameră se afla un suflet nevinovat ce-și dedică iubirea, viața, mie. Nu aveam să îl dezamăgesc, așa că i-am spus nu persoanei din oglindă și m-am reîntors în pat.

Vrei o cafea și ciocolată?

Share:

Comments

comments