3am

Poate mai târziu voi scrie poezii despre tine

„P

oate mai târziu voi scrie poezii despre tine, dar momentan aș vrea să trăiesc. Să simt. Să ador. Să iubesc. Să oftez. Să plâng. Să sufăr. Să descopăr. Să experimentez. Să plec. Să mă întorc. Să te trăiesc. Poate mai târziu, după ce te voi uita, voi scrie poezii despre tine.

Voi scrie despre tine ca un suflet ce sunt, când voi fi cu altcineva. Voi scrie despre tine când soarele va apune, la 18:59, când mintea mea de copil va crede că „mă înșeli la fără un minut”. Când oceanul va fi atât de liniștit încât bărcile și vapoarele vor tremura de frică. Atunci când ploaia nu va mai aduce după ea nici un curcubeu. Sau când buzele mele nu vor mai forma un zâmbet rușinos la pronunțarea numelui tău. Sau poate când degetele mele nu-ți vor mai desena inconștient inițiala prenumelui. Atunci când nu-ți voi mai recunoaște numărul, dar dacă ai suna, aș ști că ești tu. Dar atunci când nu mă voi mai simți vinovată pentru cuvintele pe care ți le-am spus de te-au rănit acum luni sau ani? Voi scrie despre tine în timp ce altcineva mă va săruta pe gât și mă va ține strâns de mână. Dar când voi avea în minte versurile melodiilor pe care le ascultam împreună la miezul nopții?

M-am pierdut, m-ai găsit. Te-ai pierdut, te-am regăsit. Te adoram la momentul nepotrivit. Mă adorai când eu uitam. Mințeam stelele că mă uitam la ele, când de fapt aburii cafelei orei 5 îți formau chipul printre primele raze ale dimineții. Și îți auzeam glasul printre rândurile pe care le scriam cu degetele înghețate în aer și îți simțeam respirația absentă făcându-mi urme numai eu știu unde. Stau și realizez cât frig nu puteam simți!

tumblr_mlzasg6Kbm1s2rrw7o1_1280Poezia mea nu va fi tristă, știi?
Poezia mea nu poate fi tristă, pentru că ești tu acolo. Ea va fi plină de cuvinte armonioase, plăcute, pline de iubire, sentimentalismele acelea la care tu nu te pricepeai și nu le suportai deloc, dar adorai să le arăți, să le demonstrezi doar în prezența mea. Poezia mea nu va fi tristă, îmi spun de cele mai multe ori.

Nu va avea nici final, nu vreau să mă fac să cred că există un punct acolo unde Universul mă lasă să te păstrez viu. Nu va avea de fapt nici o logică, pentru că nici noi nu am avut. Poezia mea nu se va referi la ce m-ai făcut să simt, ci cum m-ai făcut să trăiesc. Versuri albe? Mă mai gândesc, noi am avut și nopți întunecate, cred că soarele plângea, dar nu îndrăzneam să mă uit la el. În schimb, tu mă lăsai să mă uit.

Acele câteva versuri despre tine vor da noi nume uraganelor, vor inunda suflete, vor priva umanitatea de căldura de care tânjesc, vor aduce suferință în bucurie și bucurie în suferință, mă vor dezumaniza pe mine dar te vor ține pe tine viu în orice suflet ce le va citi. Voi scrie nu din amintiri, pentru că nu ar fi destulă pădure cât să acopere paginile pe care le-aș scrie, dar voi scrie cu zâmbetul pe care m-ai făcut să-l afișez când eram tristă, cu ochii care se închideau când mă făceai să râd, cu degetele pe care le țineai strâns printre ale tale, cu buzele care retrăiesc acele clipe usturător de plăcute.

Partea cea mai grea este că iar vei fi iubit. Te voi face iubit. Te voi face atât de înțeles prin poezia mea, încât și de nu te-aș cunoaște, aș ști despre cine se vorbește. Te voi face atât de plăcut, încât vei crede că pentru prima dată te mint. Cu toate acestea, cine îmi va citi poezia te va urî atât de tare pentru că m-ai făcut să o scriu. Te vor urî.

Poezia mea va fi un haos. Un amalgam de mine și de tine. Un amalgam de melodii surde pe fundalul unei luni stinse. O lampă aprinsă în toiul zilei.

Poezia mea va fi chibritul umezit de plânsetele primei dimineți în care tu nu mi-ai fost primul gând.
Poezia mea va fi imaginea ta, întors cu spatele la mine, sărutând aerul rece pe care nu voiai să-l inspir.
Poezia mea va fi fereastra pe care te vei uita pentru a-ți dea seama dacă e noapte sau zi, dacă plouă sau e soare, dacă tună și fulgeră.
Poezia mea va fi terapia oricărei ființe umane ce nu știe să mai simtă.
Va fi și va fi și va fi totul și nimic.

Pentru că eu scriu, tu nu vei citi. Nu vom mai fi. Nu vei mai știi. Nu voi mai iubi. Nu vei mai uita.Nu vom mai trăi. Dragul meu, ai fost făcut pentru mai mult decât o urmă dureroasă de stilou pe o bucată dintr-un copac sărutat de moarte. Hai să romanțăm poezia asta, nu vrei?

Apreciezi?

Comments

comments

Author

amii.writes@yahoo.com
Blogger necunoscut și mândră absolventă a facultății de Psihologie. Iubitoare de cafea, ciocolată și dimineți răcoroase. Dacă și tu preferi conversațiile creative - ai ajuns unde trebuie.

Comments

Loredana
March 24, 2016 at 8:08 PM

Superb.. M-ai facut sa plang 🙂



Sophia
April 19, 2016 at 1:14 PM

O doamne plâng . Cât de frumos…



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *