Studenție

Când mergi la non-stop la 9 dimineața și te aștepți să nu te comporți ca cel mai cel student flămând

January 19, 2016

Știi cum e cu viața de student când ești în alt oraș? Îți numeri banii zilnic așa cum numărai minutele la liceu până să vină pauza sau să pleci acasă. Te uiți la ei când sunt mulți la început – apoi după câteva zile nu știi cum să-i mai împarți ca să-ți ajungă până să primești alții și tot așa. E o întreagă problemă existențială de „ Azi da, mâine nu. Azi împart milioane ca Becali, mâine îi mulțumesc lui Dumnezeu dacă am un pliculeț de ceai și o supă instant”.

În fine. Într-o afurisită de dimineață, în care raftul frigiderului meu consta din câteva borcane plictisite de dulceață și o caserolă de „Nu deschide, e cutia Pandorei!!!”, mi-am spus să merg la non-stop să-mi cumpăr ceva bun, măcar pentru ziua de azi. Măcar pentru micul-dejun. Zis și făcut.

O chestie stranie cu care mulți se confruntă e momentul acela când ajungi la magazin și îți fug ochii de zici că ai strabism schizofrenic. M-am uitat la tot felul de bunătăți, de la creme de brânză și legume, la snikers și ciocolată, la piept de pui sau semi-preparate cu legume și mintea mea își imagina un festin de 3 mese în ziua respectivă… apoi mi-am adus aminte că îmi luasem la mine bani pentru jumătate de mic-dejun.

M-am plimbat prin magazin, făcând mai multă matematică în minte decât în 2 ani de meditație pentru BAC. Observam angajații cum se holbau la mine, probabil crezând că am probleme cu capul sau că voiam să fur din magazin. La început li s-a părut amuzant, am văzut eu, am văzut – dar când problema ta existențială constă din ce să alegi între câteva fructe și un iaurt sau un semi-preparat, nu mai e amuzant, îți zic eu, nu mai e. Așa e când dai banii pe toate prostiile la început. Adică am mers două străzi cu taxiul doar pentru că mi-a fost lene să intru pe Google Streets și să merg pe jos 10 minute – am preferat să dau banii unui taximetrist nervos pentru comanda scurtă.

Și cum spuneam, matematica mea la 9 dimineața era șubredă, așa că, după ce au cumpărat alte 1000 de persoane în fața mea, putea bine mersi să vină și Obama să comande, că eu tot făceam matematică de generală. Se închidea non-stop-ul până să mă hotărăsc eu.

Și când să mă hotărăsc și eu, după lupte seculare, angajații și alte persoane din magazin au început să mă considere un obiect de admirat, nu de luat în seamă. O doamnă în toată regula se bagă în fața mea și-și ia mâncare cam cât pentru o lună la mine. Îi spun cu politețe și seriozitate că eu eram la rând, dar, evident, fiind persoană vârstnică, tot pe mine dă vină că existam în fața dânsei. Adică să fim serioși, nici nu știu de ce trăiesc pe lumea asta din punctul dânsei de vedere.

Și când în sfârșit a dat Domnul să rămân singură cu angajații, după alți 1000 de oameni care s-au băgat în fața mea – rostesc cu entuziasm ce vreau.

Unul din angajați: Doar atât?

Eu: … Atât îmi aduc aminte să fi cerut….

El: / se uită curios la mine / Am crezut că vei cumpăra jumătate de magazin la cât ne-ai lustruit podeaua.

Mă uit atinsă la nervi la el și rostesc mult prea repede cuvintele, având în vedere cât de adormită eram. Și cred că astea erau cuvintele, pentru că 5 minute pe care le-am făcut pe drum înapoi la cămin am râs ca dementa de satisfacție:

Într-o bună zi vei ajunge la mine cu probleme mult mai grave decât indecisul meu la 9 dimineața… Și te vei uita în ochii mei cu o privire de cățel plouat și vei realiza că problema ta atunci, peste 10 ani, va fi/este mai mare decât a mea în momentul ăsta. Și-mi vei da tot tu bani la sfârșit pentru că te-ai simțit vinovat că tot eu nu am cumpărat acum jumătate de magazin.”

L-am băgat puțin în eroare, însă am luat tot restul ca o zgârcită ce sunt și am ieșit din magazin fără să zic „La revedere” – rebela de mine.

 

Comments

comments

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply