3am

Iubesc un Drum de iarnă


— Fundal —

L-am văzut acum câteva luni, dintr-o pură greșeală. La început nu mi-a atras atenția, nu părea a avea nimic special, deosebit. Ajunsesem să îl întâlnesc în fiecare zi, aproape. Îmi era alături un timp destul de îndelungat, surprinzător, niciodată nu ne săturam de prezența celuilalt. El era întotdeauna înconjurat de prietenii lui, de cei ce-l cunoșteau de mult mai mult timp decât mine, iar eu veneam cu singurătatea mea gălăgioasă să-i țin tot lui companie, iar el, în schimb, mereu îmi acorda întâietate, îmi acorda întreaga lui atenție și întregul lui suflet infantil, călător, visător.

Apoi, a venit iarna, iar noi ne-am întâlnit din ce în ce mai puțin, până aproape deloc.

Asta până într-o zi, când a trebuit să pășesc spre el cu pași grăbiți și răsuflări reci ca inima nopții văduve.

Nu mai era așa cum mi-l aminteam eu. Era diferit. Se schimbase. Se maturizase. Se însuflețise.

M-am oprit la început de călătorie. L-am privit cu o măreție sublimă, cu ochi de copil, iar el pe mine cu o stângăcie nostalgică.

Era acoperit cu o plapumă de după-amiază întârziată de iarnă. Un zâmbet îi apărea pe chip atunci când vântul voia să se joace cu el. Mi se părea miraculos simplul fapt că domnea peste marea întindere cu o liniște atât de autoritară, încât fiori adânci îmi răciseră întreg corpul în decursul a câtorva secunde.

Am făcut un pas înainte, iar sunetul unei crengi rupte la înălțime mi-a captat atenția de la el. M-am uitat încet în sus, admirând viața abstractă ce se oglindea în cerul îndepărtat și metalic. Suflul meu crease mici șanțuri, ce-și formau drum spre înălțimi cu o rapiditate înceată.

Mi-am aruncat privirea în pământ. El era încă acolo. Aștepta să înaintez cu gânduri dulci și cuvinte nerostite.

Am făcut câțiva pași, apoi el m-a îndemnat să merg mai repede către el, care se tot îndepărta de mine și care mă înconjura pe toate părțile, nici el nu mai știa cum.

Am început să alerg. Îl sărutam cu fiecare piruetă pe care o făceam. Îl îmbrățișam cu fiecare apăsare pe care o făceam asupra pământului.

Am simțit că voiam să zâmbesc, deși fața-mi era pietrificată de frig. Ajunsesem să cred că nu mai atingeam pământul cu picioarele, căci cineva, dar nu spun cine, se băgase cu gelozie între mine și pământul alunecos de tandru. Mă grăbeam încet, pentru că nu voiam să ajung la destinație, dar totuși trebuia să fiu acolo cât mai curând posibil. Cruntă clepsidră a timpului, spațiul mă dorește, iar Universul nu iartă.

O lumină scundă i-a apărut în ochi, apoi a început să clipească ghiduș, dar melancolic, iar în acea clipă mi-am dat seama că nu mai aveam mult până ca distanța să ne despartă.

Am răsuflat ostenită atunci când m-am oprit în dreptul unui gard din piatră de munte, frumos îngrijit, de culoarea unui vișin de primăvară.

Iar atunci am știut cu adevărat că, ajungând unde a trebuit să fiu, a însemnat sacrificarea unei părți din mine, lăsată în urma mea, la el.

Dacă m-a lăsat în urmă și el, înseamnă că nu a fost nimic cu adevărat. Dacă mă așteaptă tot acolo, ce a fost a însemnat un timp pierdut pe loc. La propriu și la figurat.

Apreciezi?

Comments

comments

Author

amii.writes@yahoo.com
Blogger necunoscut și mândră absolventă a facultății de Psihologie. Iubitoare de cafea, ciocolată și dimineți răcoroase. Dacă și tu preferi conversațiile creative - ai ajuns unde trebuie.

Comments

December 7, 2014 at 7:17 PM

Eu dând click: *oh Emma a scris altă povestioară minunată de iarnă*
Și apoi am ajuns la morala povestioarei. Când Emm are inspirație, cuvintele fac o plecăciune în fața ei și se lasă purtate la război. Altă seară frumoasă, cu ceaiul în mâna stânga, citind un nou post scurt, dar de o calitate rară.♥♥♥



Georgiana Tesu
December 7, 2014 at 7:22 PM

Cât de frumos ; o ; <3





December 16, 2014 at 9:09 PM

Superb <3 Chiar nu am cuvinte sa-ti mai scriu aci :)))
Vai cat de mica ma simt pe langa tine x.x
Don't kill me ,slap me or kick my ass – :))) – because damn it girl, it's true!! 3:)



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *